Întru aceastã zi, a cincea, învãtãturã, înainte prãznuiri Botezului Domnului.
Sa aveti stire, fratilor, ca astazi
este postul cel dinaintea Botezului Domnului, sa va adunati, drept aceea, in
Biserica, pentru slavoslovia ceasurilor imparatesti, ca o intrare in lumina
praznicului.
Cunoscut va este, fratilor, ca la varsta de 30 de ani de viata tainuita,
sfintita prin munca mainilor sale si prin ascultare, Domnul Iisus vine si se
descopere lumii la Iordan, primind Botezul Sfantului Ioan Proorocul. Si sunt
doua darurile pe care ni le face Domnul, oamenilor si lumii, la botezul Sau: pe
de o parte, un dar de curatire, de spalare, de ispasire, de pocainta pentru toate
pacatele lumii; iar, pe de alta parte, un dar de impartasire din lumina si din
sfintenia Duhului Sfant. In scurt, un dar de smerenie si de ispasire, pe de o
parte, si un dar de preamarire si de ridicare a firii noastre la lumina si la
sfintenie, pe de alta parte.
Si, intr-adevar, pe de o parte, Hristos Domnul se smereste la Iordan, ca ia
asupra Lui pacatele lumii intregi si ale fiecaruia din noi in parte, si le
ispaseste prin insusi faptul ca se smereste si primeste botezul pacatosilor, El
Care este fara de pacate. Dar, pe de alta parte, Hristos Domnul e preamarit la
Iordan, pentru ca, atunci cand se deschid cerurile, descoperim ca Domnul
Hristos e Dumnezeu-Fiul, Cel venit in trup omenesc, plin de har si de adevar,
ca El necontenit imparte har si adevar celor ce cred intr-Insul, si ca, astfel,
El innoieste, preamareste si ridica necontenit firea noastra la lumina si la
sfintenia ei cea dintai.
Cu adevarat, praznic al mantuirii noastre este praznicul de astazi. E ca o
chemare a Duhului Sfant, sa ne curatim de pacate si, totodata, o chemare sa ne
ridicam si sa slujim pe Dumnezeu si pe oameni, in credinta si pe urmele
Domnului nostru Hristos. Inlauntrul nostru s-a nascut, ca o lumina, dorinta si
cautarea de a crede si de a urma pe Domnul.
Drept aceea, si noi, fratilor, avand un Stapan milostiv ca Acesta, sa nu ne
lenevim, ci in toate zilele sa ne rugam Lui, pentru toate pacatele cele ce
le-am facut, unele cu betii si cu minciuni, altele cu lacomii si cu hotii, ca
pentru toate acestea avem a raspunde inaintea lui Dumnezeu, la infricosata
Judecata a lui Hristos; si robul si cel slobod, si bogatul si saracul, ca acolo
nu este judecata dupa mita, nici dupa fata. Nimeni nu poate sa ajute altuia,
nici tatal pe fiu, nici maica pe fiica, nici frate pe frate, nici sluga pe
stapan. Ci, pe fiecare faptele sale ori il vor indrepta, ori il vor osandi.
Drept aceea, fratilor, sa nu tainuim pacatele noastre, ci, marturisindu-ne
duhovnicestilor parinti, sa ne pocaim de ele prin curata marturisire. Ce de le
vom tainui pe ele aici, apoi bucurie mare facem vrajmasului, iar de le vom
marturisi, apoi plans facem vrajmasului, iar lui Dumnezeu, bucurie. Ca mai
multa bucurie se face in ceruri, zice Domnul, pentru un pacatos care se
pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de
pocainta. De ce, dar, fratilor, nu voim noi sa ne pocaim cand vreodata cadem in
vreun pacat, ci si pana la moarte petrecem intr-insul, ba si alte pacate inca
mai adaugam? Dar noi, dimpotriva, sa lepadam pacatele si sa ne curatim de ele,
marturisindu-le, strigand lui Dumnezeu si zicand: "Stapane, gresit-am la
cer si inaintea Ta si nu suntem vrednici a ne numi fii ai Tai, ci sa ne faci pe
noi, ca pe unul din argatii Tai, si ne iarta noua pacatele noastre, precum si
noi iertam pe cei ce ne-au gresit noua."
Si sa nu se indoiasca nimeni din noi de adevarul ca ne vom scula din morti si
vom raspunde pentru faptele noastre. De vreme ce, ne vom scula toti, fratilor,
si vom raspunde pentru fapte, pentru ganduri si cuvinte. Ca pentru aceasta a
venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile neprietenului si ne-a
aratat noua calea mantuirii, prin pocainta, si a stricat moartea cu a Sa moarte
si pururea ne cheama pe noi, prin Sfintele Scripturi, intru Imparatia Sa. Sa nu
ne lepadam, dar de El pentru putina pofta, pentru ca va veni iarasi din cer,
intru slava Sa, ca sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa
faptele sale. Sa credem, dar, ca nu tarziu va veni. Ca despre ziua aceea Domnul
Dumnezeu a hotarat, zicand: "Nimeni nu-L stie pe El cand va veni, nici
ingerii din cer, ci numai Tatal singur." Drept aceea a zis:
"Totdeauna lucrand binele, gata sa fiti spre raspunsul si intampinarea
Lui, ca sa puteti scapa in ziua cea rea si sa stati inaintea Fiului lui
Dumnezeu, nerusinati, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal si pe Fiul si pe
Sfantul Duh, acum si pururea.
Sursa : proloagele din 5 ianuarie.
Tot în aceastã zi, Sfintii Mucenici Teopemt episcopul si Teona.
+290.
Acest Sfant si Mucenic Teopemt a fost episcop in zilele paganului imparat
roman Diocletian[1]. Si,
ridicand acest imparat mare prigoana impotriva crestinilor, daduse porunca
aspra ca pretutindeni cei ce marturisesc pe Hristos sa fie prinsi si siliti a
aduce jertfa idolilor, iar cei ce nu vor voi sa se lepede de Hristos, sa fie
pusi la infricosatele chinuri. Printre cei dintai, care au fost prinsi, s-a
aflat si Sfantul Teopemt, care a marturisit cu mult curaj ca se inchina lui
Hristos si pastoreste pe cei ce cred in El. Si nevoind el a se lepada de la
credinta, a fost dus la imparat si osandit sa fie aruncat intr-un cuptor de
foc, din care a iesit nevatamat. Apoi, scotandu-i un ochi, a fost adapat cu
otrava si, ramanand sanatos, a dus la credinta pe vrajitorul pagan Teona,
care-i daduse otrava. Si, patimind si alte munci, i s-a taiat capul. Iar pe
Teona, care crezuse in Hristos, l-au aruncat intr-o groapa cu capul in jos si
l-au ingropat de viu si asa si-a dat sufletul la Dumnezeu, primind cununa
muceniciei.
Sursa :
proloagele din 5 ianuarie.
Tot în aceastã zi, facem pomenirea Sfintei Sinclitichia.
+350.
Aceasta Sfanta a fost de neam mare, nascuta in Alexandria si era ucenica a
Sfintei Mucenite Tecla. Si avea bogatie multa foarte, impreuna insa si temere
de Dumnezeu. Si multi se nevoiau sa o ia pe dansa de sotie, pentru frumusetea
si inflorirea staturii ei, dar ea nu avea gand sa se marite, ci, mai vartos,
isi inalta dragostea ei catre Dumnezeu. Si i s-a dat ei sa iasa cu totul in
afara grijilor lumesti si a luat toata nevointa catre cresterea in viata,
credinta si intelegerea cea duhovniceasca, infranandu-si trupul cu post si
doborand pe vicleanul luptator, diavolul. Si, in trup fiind, isi ridica mintea
necontenit catre Dumnezeu.
Si aproape de sfarsitul vietii sale, vicleanul diavol a ispitit-o si, ca si pe
Iov oarecand, mult impotriva i-a stat, stricand-o cu bube grele, care i-au
mancat tot trupul. Iar ea, la optzeci de ani ajungand, n-a incetat, nici a
parasit ostenelile sale, neslabind in rabdare si increderea ei in Dumnezeu. In
cele din urma trei luni de viata, o boala grea i-a luat si darul vorbirii. Si
asa, cu lupta barbateasca, a raposat in pace si, dandu-si sufletul in mana lui
Dumnezeu, si-a luat cununa de biruinta cu Sfintii.
Sursa :
proloagele din 5 ianuarie.
Tot în aceastã zi, Cuvânt ca sã nu osândim pe nimeni.
In zilele imparatilor Leon si Alexandru[2]
un domn oarecare din Peloponez a cumparat un copil, tatar de neam, ai l-a dat
pe el preotului, ce-i slujea in biserica din casa lui, sa-l creasca si sa-l
invete carte. Iar, dupa ce se deprinsese, copilul slujea preotului la trebuinta
lui. Si cand era el de doisprezece ani, l-a intrebat pe el stapanul lui:
"Oare tatarii crestini sunt?" Si i-a raspuns lui: "Ba nu,
stapane al meu, nu sunt crestini; inca, dupa cat mi se pare, nici eu nu sunt
botezat." Si i-a zis stapanul lui: "Apoi cum te impartasesti, nefiind
crestin. Eu socoteam ca tu esti botezat si, pentru aceea, n-am oprit pe preot
ca sa-ti dea facatorul de viata Trup si Sange al Domnului nostru Iisus
Hristos." Si i-a raspuns copilul: "Eu stapane, n-am stiut. Ci, cum
vedeam pe alti copii impartasindu-se, asa si eu ma impartaseam." Atunci a
chemat domnul acela pe preot si i-a poruncit sa boteze pe copil.
Deci, dupa ce l-a botezat si dupa sfarsitul Dumnezeiestii Liturghii, a venit
indata copilul la stapanul sau, tinandu-si faclia aprinsa si i-a zis lui domnul
sau: "Mergi de cheama pe cel ce te-a botezat pe tine." Iar copilul,
mergand, a aflat pe preot ingrijind Sfintele Daruri si, intorcandu-se, a zis
stapanului sau: "Nu este acum, stapane, cel ce m-a botezat pe mine."
Si i-a zis stapanul: "Cum de a iesit atat de repede?" Si iarasi a zis
copilului: "Mergi de cheama pe cel ce te-a botezat pe tine." Iar
copilul, iarasi mergand, a aflat pe preot acoperind Sfintele Daruri. Si,
intorcandu-se a zis stapanului sau: "Nu este acum, stapane, cel ce m-a
botezat pe mine." Si a zis stapanul: "Nu a putut iesi atat de
repede." Si iarasi a zis copilului: "Mergi de cheama pe cel ce te-a
botezat." Iar copilul mergand, a vazut pe preot si i-a spus Stapanului:
"Nu este acolo cel ce m-a botezat." Deci, s-a mirat domnul si a zis
catre alta sluga: "Mergi de cheama pe preot." Iar sluga mergand, l-a
aflat pe el ispravind de ingrijit Sfintele Daruri si l-a chemat pe el. Iar dupa
ce a venit, a zis stapanul catre copilul cel botezat: "Cum de ai zis tu ca
nu este acolo cel ce te-a botezat? Cine dar este acesta?" Iar copilul a
zis: "Cu adevarat, Stapane, nu m-a botezat pe mine acesta, ca cel ce m-a
botezat avea fata ca un fulger si stralucea ca soarele si acela a facut
domnezeiasca slujba. Iar cand slujea acel infricosat preot, acest preot, sta
afara, inaintea bisericii, legat cu lant de fier peste grumajii goi, de maini
si de picioare. Si-l tineau pe el doi vineti buzati si groaznici, pana ce acela
cu chipul luminos a sfarsit dumnezeiasca Liturghie. Si inca era el in biserica
atunci, cand am venit eu la tine, stapane, si tu m-ai trimis sa-l chem pe
el." Si acestea auzindu-le domnul, s-a mirat si frica l-a cuprins pe el
pentru cele ce se ziceau de catre copil.
Deci, luand de mana pe preot, l-a dus pe el in camara sa si i-a zis lui :
" Ce sunt acestea, pe care le spune copilul ". Iar preotul, cazand la
picioarele domnului aceluia, cu lacrimi, a zis: " De vreme ce Domnul
Dumnezeul meu n-a tainuit de stapanul meu cele despre mine, ii voi spune
adevarul: Eu stapane al meu, cand eram la locul si patria mea, fiind ispitit de
vrajmasul sufletelor noastre, am cazut in pacat. Si instiintandu-se episcopul
meu, mi-a dat mie canon ca sa nu ma mai ating de cele preotesti. Insa eu, sarac
fiind si fara de popor neputand trai, am venit aici si tu stapanul meu,
milostivindu-te spre strainatatea si saracia mea, m-ai primit pe mine in casa
ta. Iar eu, ticalosul, calcand constiinta mea si canonul cel dumnezeiesc
nepazind si vesnicele si infricosatele munci uitandu-le, am slujit pana astazi.
Insa, de vreme ce Dumnezeu a descoperit cele despre mine, nu mai sunt vrednic
de acum nici sa privesc la tine, stapanul meu ".
Deci, acestea auzind domnul acela i-a zis lui: "Omule, mai de folos iti
era tie sa-ti ceri painea ta, decat, pentru viata aceasta vremelnica, sa calci
porunca lui Dumnezeu, indraznind la cele de neatins si infricosate, ca despre
acestea zice dumnezeiescul Apostol, ca ingerii doresc sa priveasca, dar tu cum
ai indraznit, nevrednic fiind?! Insa de vreme ce iubitor de oameni este Dumnezeu
si primeste pe cel ce se pocaieste cu adevarat, mergi, dar la o manastire si
mult sa te caiesti in cealalta vreme a vietii tale, ca sa-ti fie tine milostiv
Domnul, pentru o necuratie ca aceea a ta. Ca nu este alt pacat mai rau, afara
de acela cand preotul, nevrednic fiind, indrazneste a sluji tainele lui
Dumnezeu." Si acestea zicand, l-a trimis pe dansul la manastire.
Dumnezeului nostru marire, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Sursa : proloagele din 5 ianuarie.
Tot în
această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Grigorie cel din Acrita.
Acest sfânt era
de neam din vestita insulă a Cretei. Părinţii lui, care erau foarte evlavioşi,
se numeau Teofan şi Iuliana. După ce s-a îndeletnicit mulţi ani cu învăţătura
cărţii, părinţii au poruncit sfântului să pască oile.
În acea vreme
mărturisitorii credinţei celei adevărate sufereau mari strâmtorări de la
luptătorii împotriva icoanelor. Iar tânărul Grigorie dorind fierbinte să
păstreze dreapta credinţă, a plecat de acasă şi s-a dus în Seleucia. Acolo a
stat vreme îndelungată hrănindu-se cu puţină pâine şi apă, şi ostenindu-se în
cele plăcute lui Dumnezeu.
După moartea
împăratului Leon, care era luptător împotriva icoanelor, cuviosul Grigorie s-a
dus la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi a stat acolo doisprezece
ani, dar ce a îndurat din partea agarenilor nu este cu putinţă să se arate,
dacă vrea cineva să păzească scurtimea cuvântului. De la Ierusalim, cuviosul
s-a dus la Roma şi a primit tunderea şi haina călugărească, domolindu-şi trupul
cu înfrânarea. După moartea împăratului Stavrachie, a venit în fruntea
împărăţiei Mihail Curopalatul Rangavi. Atunci sfântul Nichifor, ajuns la
conducerea Bisericii, a trimis la Leon papa Romei, pe sfântul Mihail episcopul
Sinadelor, cu gramata sobornicească. În Roma sfântul Mihail s-a apropiat
sufleteşte de cuviosul Grigorie şi la întoarcere l-a luat cu sine şi l-a aşezat
în Mănăstirea Acrita.
Aici cuviosul a
îndurat de bunăvoie nevoinţe foarte mari: umbla desculţ, avea numai o cămaşă,
dormea pe o rogojină şi la două, trei zile gusta puţină pâine. Locuinţa o avea
într-o groapă adâncă, unde cu amar plângea pentru tulburările ce frământau
atunci Bisericile creştine. Mai pe urmă, ieşind din groapă, a petrecut într-o
chilie strâmtă, fiind îmbrăcat cu o cămaşă de piele; şi umplând cu apă un vas
mare ce se afla în grădină, îşi lepăda noaptea cămaşa şi intra în vas, unde
citea toată Psaltirea; iar după ce o citea, ieşea afară şi intra în chilie. Şi
aşa a făcut în toate zilele vieţii sale. Deci, cu asemenea lupte nevoindu-se
fericitul şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Sursa :
proloagele din 5 ianuarie.
Cuviosul Fostirie,
strălucind din Răsărit, întocmai ca soarele, a luminat până şi Apusul. Vieţuia
pe un munte înalt, în pustiu, petrecând în rugăciune neîncetată către Dumnezeu,
omorându-şi trupul său cu postul, cu privegherile de noapte şi cu toate
lipsurile. Prin nevoinţele sale cele mari, strălucea ca un luceafăr, potrivit
numelui lui, luminând lumea. Curăţindu-şi trupul, sfinţindu-şi sufletul şi
păzind, pe cât omeneşte este cu putinţă, chipul lui Dumnezeu în om, s-a făcut
pe sine sălaş Duhului Sfânt. După darul ce i s-a dat de Dumnezeu, el vindeca
toate neputinţele şi rănile celor ce cu credinţă alergau la dânsul.
Asemenea
preamăritului prooroc Ilie, cuviosul Fostirie a primit hrană din cer. Dar nu
corbii îi aduceau hrana, cum grăieşte Scriptura despre Ilie, ci îngerul
Domnului. Acest trimis ceresc, în fiecare zi, punea pentru cuviosul părinte
pâinea într-un loc ştiut; şi când veneau cercetători la acest sfânt bărbat,
atunci la locul ştiut cuviosul afla pâini puse şi pentru dânşii. Aceasta
preamărită minune a bunăvoinţei lui Dumnezeu s-a săvârşit nu numai câteva zile,
ca în vremea sfântului prooroc Ilie, în muntele Carmelului, ci în toţi anii cei
mulţi, în care cuviosul Fostirie a petrecut în singurătate şi în tăcere.
Mai pe urmă,
când cu ajutorul lui Dumnezeu cuviosul Fostirie a întemeiat o mănăstire, în
care s-a adunat număr mare de fraţi, el nu mai primea pâine din cer, ca mai
înainte, ci da fraţilor hrana din osteneala mâinilor lor. Şi aceasta s-a
întâmplat nu pentru că Dumnezeu nu ar mai fi putut să facă aceasta şi nici
pentru că n-ar mai fi dat ascultare sfântului, mai ales ca sfântul Fostirie nu
se ruga niciodată pentru hrană, ţinând minte porunca lui Hristos : " căutaţi
mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi, toate acestea se vor
adăuga vouă "[3]; ci
aţa a binevoit Domnul, ca să se dea lor hrană din osteneala lor. Pentru aceasta
a poruncit alesului Său Fostirie să nu primească de la nimeni nimic, ci toate
cele de trebuinţă să le aibă din osteneala mâinilor lor. Neprimind nici el
singur vreun prinos de la cineva, cuviosul învăţa pe fraţi să se ostenească
întru osârdnica rugăciune, în citiri folositoare de suflet şi în lucrul
mâinilor lor, şi el însuşi fiind în acestea pildă pentru toţi.
În vremea vieţii
sfântului Fostirie s-au ivit în Biserica nişte eresuri. Pentru curmarea lor
s-au adunat mulţi părinţi, fiind chemat şi cuviosul Fostirie. Şi venind la
sobor a mărturisit dreapta credinţă cu bărbăţie şi cu bune dovezi, aşa că mulţi
eretici s-au întors la unire cu Biserica; iar unii au intrat în ceata
călugărilor, îndemnaţi fiind de viaţa cea sfântă a marelui nevoitor Fostirie
prin ale cărui rugăciuni s-au lucrat minuni multe, atât în vremea vieţii lui
pământeşti, cât şi după fericita lui săvârşire, care a avut loc în ziua a
cincea a lui ianuarie, către seară.
Sursa : proloagele din 5 ianuarie.
[1] 284-305.
[2] 886-912.
[3] Matei, 5, 31.
Tot în această zi, facem pomenirea
sfântului mucenic Sais, care, fiind înecat în mare s-a săvârşit.
Tot în această zi, facem
pomenirea sfântului mucenic Teoid, care, fiind călcat cu picioarele de
chinuitori, s-a săvârşit.
Tot în această zi, facem pomenirea
sfântului noul cuvios mucenic Romano cel din Carpensia, care, în Bizanţ
mărturisind la anul 1794, prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu