În aceasta zi a optsprezecea, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Flor si Lavru.
+ sec.II.
Acesti sfinti Mucenici au fost frati dupa trup si dupa duh, crezand, adica, in Hristos si placandu-I Lui, prin fapte bune. Si erau, cu mestesugul sapatori in piatra, sub indrumarea unor Sfinti barbati, anume Proclu si Maxim, de la care au invatat nu numai mestesugul, ci si viata placuta lui Dumnezeu, a credintei crestine. Deci, mai intai, au fost ucisi, pentru Hristos, invataturii lor, apoi, Si ei, dupa invatatori, s-au facut mostenitori ai cununilor mucenicesti, patimind, pe vremea lui Licheon, dregatorul Iliricului.
Inceputul patimirii lor a fost din niste pricini ca acestea: Un oarecare stapanitor, al altei tari, a rugat pe dregatorul Iliricului sa-i trimita niste iscusiti ziditori in piatra, ca sa ridice zeilor pagani o frumoasa capiste de piatra. Si au fost trimisi , la stapanitorul acela, acesti Sfinti, Flor si Lavru, ca unii ce erau mult mai iscusiti decat altii, la lucrul acela. Zidind ei capistea, dupa porunca aceluia, pretul pentru osteneala il imparteau saracilor, invatandu-i pe ei sfanta credinta in Hristos, iar ei petreceau in postiri, in rugaciuni si in osteneli, pentru ca noaptea se rugau, iar ziua isi savarseau lucrul lor, luand putina hrana, iar pe saraci hranindu-i cu indestulare. Dar, nu numai pe saraci, ci si pe un slujitori idolesc l-au adus la credinta lui Hristos, impreuna cu fiul sau. Ca, intr-una din zile, cioplind ei piatra, un fiu al aceslui slujitor, copil tanar, venind aproape de ei, pe cand sta el sa-i priveasca, deodata, piatra pe care o ciopleau, sarind o bucatica, a lovit pe copil in ochi si l-a vatamat. Racnind el si venind tatal lui si vazand sangerata fata copilului si ochiul ranit, si-a rupt hainele de jale. Si a inceput a ocara pe Sfintii lucratori, sarind sa-i bata, dar, fiind oprit de altii care erau acolo si care marturiseau nevinovatia lucratorilor si ca tanarul, singur, a fost pricina nenorocirii sale, apropiindu-se de cei ce ciopleau, fara sa se pazeasca. Iar Sfintii Flor si Lavru mangaiau pe copil, fagaduindu-i ca au sa tamaduiasca degraba ochiul copilului si au sa-l faca sa vada, ca si mai inainte.
Deci, au inceput, noaptea, pe copil in casa lor si au inceput a-l invata cunostinta adevaratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos si ziceau : " De vei crede, din toata inima, in Dumnezeul cel propovaduit de noi, ochiul tau, indata, se va tamadui ". Tanarul, insa, zicea : " Daca ochiul meu va fi asa precum era intai, voi crede si ma voi inchina Dumnezeului vostru, de vreme ce se cade a crede, cu adevarat, intr-Acel Dumnezeu, Care tamaduieste pe cei bolnavi si lumineaza ochii, mai mult decat in zeii care in loc sa tamaduiasca, imbolnavesc pe cei sanatosi ". Si a povestit tanarul o intamplare de acest fel, zicand : " Este, intre slujitorii idolesti, unul, anume Erm, pe care, cu cativa ani mai inainte, voiau sa-l puna la slujirea idolilor. Deci, l-au dus la capistea lui Jupiter, sa puna idolul mana pe capul lui Erm, ca asa era randuiala, ca mana idolului, ce facuta sa se miste din umar, fiind ridicata in sus de altii, cu o funie de argint, si sa cada pe capul celui adus acolo. Dar, cand au coborat aceia mana pe capul lui Erm, din intamplare, a alunecat acea funie de argint, din mainile celor ce o tineau si, cazand mana pe fata lui Erm, i-a jupuit toata fata cu unghiile, pana la oase, iar dintii lui se vad, pana astazi, de departe si nici un zeu nu i-a ajutat lui ".
Dupa ce tanarul a spus acestea, Sfintii Flor si Lavru s-au ridicat si au inceput a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru tamaduirea si luminarea, nu numai a ochiului trupesc, ci si pentru ochii sufletesti ai acelui tanar. Si, dupa multa rugaciune, cand au insemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Crucii, indata, acela s-a facut intreg si deplin sanatos si vedea bine, ca si mai inainte. Deci, acel tanar tamaduit, a crezut, indata, in Hristos si nu numai el, ci si tatal lui, slujitorul idolesc, cu numele Memertin. Si s-a facut acesta, atunci din slujitor dracesc, rob al Domnului Iisus Hristos, impreuna cu fiul sau.
Deci, dupa putine zile, Sfintii lucratori Flor si Lavru, avand ajutator la lucru pe ingerul lui Dumnezeu, au sfintit capistea ce o zideau si n-au lasat-o pe ea ca locuinta idolilor, ci au sfintit-o spre slava preasfantului nume al Domnului nostru Iisus Hristos, punand intr-insa cinstita Cruce si, adunand ca la 300 de frati saraci, au facut cantare de toata noaptea, laudand pe Hristos, Dumnezeu. Si a venit atunci, de sus, o lumina a slavei ceresti si a umplut lacasul acela de minunata stralucire. Au mers, apoi, fratii in locasul apropiat, unde erau pregatiti idolii. Si, legand cu braiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au tarat pe pamant, lovindu-i si sfaramandu-i in bucati.
Despre toate acestea instiintandu-se, stapanitorul a prins pe Sfintii Flor si Lavru si pe toti cei impreuna cu dansii, intre care era si Memertin cu fiul sau, si i-au osandit sa fie arsi de vii, iar, pe Sfintii Flor si Lavru, batandu-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, dregatorul Iliricului. Acela, cercetandu-i pe ei si aflandu-i neclintiti in crestineasca credinta, i-a aruncat intr-un put adanc si cu pamant i-a acoperit. Iar, dupa multi ani, s-au aratat Sfintele lor moaste, izvorand tamaduiri si au fost aduse, cu cinste mare, la Constantinopol, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Sursa : proloagele din 18 august.
Sursa : mai vezi si aici.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Ioan, staretul manastirii de la Rila, în Bulgaria.
Sfintul Ioan de la Rila, marele ascet spiritual al Bisericii Ortodoxe Bulgare si din Rai pazitor al poporului bulgar, s-a nascut in anul 876 in satul Skrino in tinutul Sredets[1].
Dupa ce si-a pierdut parintii, baiatul a devenit vacar pentru a se tine departe de lume. Odata stapinul l-a batut pentru ca ii pierduse o vaca cu vitelul ei. Baiatul a plins indelung si s-a rugat, ca Dumnezeu sa-l ajute. Cind a gasit vaca si cu vitelul si a vrut sa se intoarca acasa cu ele, apa curgea mare si cu putere in riul Struma, pe care trebuia sa-l treaca. Tinarul vacar s-a rugat, si-a pus camasa lui zdrentuita pe apa, facu deasupra ei semnul crucii, lua vitelul in brate si merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, pina pe celalalt mal al riului unde se afla vaca.
Stapinul, ascuns in padure, se inspaiminta cind vazu aceasta minune. Recompensa cu generozitate pe tinar, apoi il alunga de la casa lui. Impartind de pomana lucrurile sale, baiatul isi parasi satul. Nu se stie cind, nici unde, sfintul a fost tuns monah.
La inceput si-a continuat asceza pe un deal inalt si arid, mincind doar plante salbatice. Adapostul ii era un tufaris. Dupa putina vreme tilharii au venit peste el noaptea, l-au batut si l-au scos afara de acolo. Si-a gasit apoi o pestera adinca si s-a instalat in ea. Peste putina vreme, nepotul sau, Sfintul Luca, s-a instalat si el acolo.
Locul era lipsit de lume, astfel incit Sfintul Ioan a crezut la inceput aparitia lui Luca drept o inselaciune diavoleasca, dar aflind ca tinarul isi cauta mintuirea sufletului sau, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multa vreme insa au vietuit ei impreuna. Fratele sfintului Ioan i-a gasit pe asceti si cu forta si-a luat inapoi fiul. In drum spre casa tinarul a murit din cauza unei muscaturi de sarpe. Fratele s-a cait si a cerut iertare calugarului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormintul tinarului cel drept ; acolo era locul sau de odihna preferat.
Sfintul Ioan a petrecut doisprezece ani in pestera pustie, apoi s-a dus in salbaticia Rilei si s-a instalat in scorbura unui copac. Postea si se ruga mult, plingea neincetat si minca doar iarba. Vazind o asemenea nevointa, Dumnezeu a facut sa creasca fasole, din care sfintul a mincat multa vreme. Fasolea si faptele sale bune l-au facut cunoscut oamenilor.
Odata o turma de oi speriate alerga de-a lungul potecilor abrupte si prapastioase, si nu s-a oprit pina la locul in care vietuia calugarul. Ciobanii, urmarindu-si turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a intimpinat prieteneste : " Voi veniti aici infometati. Luati niste fasole de la mine si mincati ". Toti mincara si s-au indestulat. Unul dintre ei a luat mai multa fasole ca sa aiba provizii. In drum spre casa le-a oferit tovarasilor sai, dar nu era nici o boaba in pastaile sterpelite. Ciobanii se intoarsera cu cainta iar batrinul statea drept, spunindu-le zimbind : " Vedeti, copiilor, aceste fructe sint lasate de la Dumnezeu ca hrana in salbaticie ".
De-atunci ei incepura sa aduca la calugar pe bolnavi si pe cei tulburati de duhuri necurate, pe care el ii vindeca prin rugaciune. Ca sa nu cada prada faimei printre oameni, calugarul parasi scorbura lui draga si se instala pe un pisc inalt si stincos dificil de acces, unde a salasluit timp de sapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns pina la regele bulgar Petru (927-969), care voia sa il intilneasca. Sfintul Ioan ii scrise o scrisoare, refuzind o astfel de intilnire lipsita de smerenie.
Mai tirziu Sfintul Ioan accepta sub calauzirea lui calugari, care construira o manastire cu o biserica in pestera in care Sfinful Ioan traise mai inainte. Cu chibzuinta isi indruma turma si muri la 18 august 946, la virsta de 70 de ani.
Cu cinci ani inainte de a-si da sfirsitul a scris cu mina sa : " Un Testament pentru Discipoli ", una din cele mai rafinate creatii ale literaturi bulgare vechi. Viata sfinta a ascetului si extraordinarele binecuvintari de la Dumnezeu prin rugaciunile sale fura o frumoasa predica a Credintei Crestine pe pamintul nou crestinat al Bulgariei. In vremurile grele de lupta ale Bulgariei cu Bizantul, sub regele bulgar din vest Samuel ( 976-1014 ), Sfintul Ioan se arata discipolilor sai, ordonindu-le sa ii transfere moastele la Sredets[2], unde Patriarhul bulgar Damian ( 927-972 ) se ascundea. Se banuieste ca transferul moastelor a avut loc in anul 980.
Putin mai tirziu, mina dreapta a Sfintului Ioan de la Rila a fost dusa in Rusia[3].
Numele Sfintului Ioan a fost cunoscut si iubit de poporul rus inca din vechime. Date despre moartea sfintului s-au pastrat mai ales in surse rusesti (Menaion pentru luna august in secolul XII, in Cronica Mazurinsk).
In anul 1183, regele maghiar Bela II ( 1174-1196 ), in timpul unei campanii impotriva grecilor, a pus stapinire pe racla cu moastele sfintului Ioan, impreuna cu alte lucruri de prada, si le-a dus in orasul Esztergom.
In anul 1187, dupa ce a impodobit racla, a trimis inapoi sfintele moaste cu mari onoruri. La 19 octombrie 1238 moastele Sfintului Ioan au fost transferate in mod solemn in noua capitala, Trnovo, si depuse intr-o biserica consacrata sfintului. La 1 iulie 1469 sfintele moaste ale Sfintului Ioan de la Rila au revenit in manastirea de la Rila, unde se odihnesc si astazi, aducind ajutor plin de har ceresc tuturor credinciosilor.
[3] probabil in orasul Rila, unde o biserica a fost construita in numele Sfintului Ioan de la Rila, cu o capela dedicata martirilor Florus si Laurus, in ziua praznuirii lor, 18 august, in care el a murit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Arsenie cel Nou, din Paros.
+ 31 ianuarie 1877.
Nascut la Ioanina, din parinti piosi, in anul 1800, Sfintul Arsenie a ramas orfan la virsta de noua ani si a fost luat in grija de Ieromonahul Grigorie, directorul scolii din Kydonia, in Asia Mica. In cursul ultimului an de studii, al cincilea, a fost prezentat Parintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiti parinti spirituali ai epocii, si se atasa de el.
Cum Daniel hotarise sa se retraga la Muntele Athos, tinarul sau discipol il ruga sa il ia cu el, in ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescentilor la Sfintul Munte. Inaintind grabnic in virtutile nevointei, smereniei si ascultarii, i se dadu Mantia ingereasca sub numele de Arsenie. Dupa sase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrinsi sa paraseasca Sfintul Munte, din cauza tulburarilor si disensiunilor cauzate de controversa privind colivele si deasa impartasanie[1]. Aceasta persecutie impotriva aparatorilor traditiilor apostolice se intoarse insa in favoarea lor, deoarece, exilati in diferite regiuni din Grecia, mai ales in insule, Colivazii au suscitat trezirea populatiei la viata spirituala, si ea a ramas sensibilizata pina in zilele noastre.
Cei doi Sfinti se instalara mai intai in Manastirea Pendeli in Atica. Dar Revolutia fiind pe punctul de a izbucni si Daniel avind premonitia ca manastirea avea sa fie distrusa de catre turci, cei doi gasira refugiu in arhipelagul Cicladelor. La Paros ei fura intimpinati frateste de Igumenul Manastirii din Longovarda, Filotei, care ii trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce isi avea resedinta in Manastirea Sfintul Antonie impreuna cu alti calugari atoniti din partida Colivazilor. La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau sa primeasca instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu ordonat Diacon si numit institutor. Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecesti ci el facea mai ales efortul de a inspira elevilor sai respectul fata de poruncile lui Dumnezeu si dragostea pentru virtute. Daniel spovedea pe adulti iar Arsenie ii invata pe copii, moravurile populatiei se schimbara astfel repede si atinsera un inalt nivel de calitate morala. Cind la o vreme Daniel isi simti sfirsitul aproape, el isi sfatui discipolul sa ii poarte trupul la Sfintul Munte si sa isi petreaca restul zilelor in pace si contemplatie divina, pentru a se pregati revederii lor in Ierusalimul celest.
Din nou orfan, dar increzator in ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se desparti de credinciosii sai cuprinsi de plins si se imbarca plecind spre Muntele Athos. Facu o halta la Paros, pentru a saluta pe Parintele Filotei si a preacinsti mormintul Parintelui Chiril, de curind decedat in micuta Manastire a Sfintului Gheorghe. Dar acolo, fu nevoit sa cedeze insistentelor discipolilor defunctului si hotari sa ramina in aceasta manastire. Ducea o viata demna de marele Arsenie : mincind doar cit sa se mentina in viata, nedormind decit trei ore pe noapte si raminind in rugaciune tot restul timpului. Progresele pe care le facea in arta ascezei suscitara admiratia generala si, contrar vointei lui, fu ordonat Preot si Duhovnic de catre Mitropolitul Cicladelor. Chemat de Providenta spre a instrui poporul, el prefera intotdeauna ca faptele sale sa-i devanseze vorbele si se arata drept un model viu al desavirsirii evanghelice. Cind se tinea in Altar, semana cu un Inger radiind iar lacrimile sale ii aduceau la pocainta pe toti cei prezenti. Asemenea virtuti atrageau catre el, pentru a se spovedi, nu doar crestinii din Paros ci si pe cei din alte insule si din diferite orase ale Greciei, precum si calugari din Muntele Athos si din alte manastiri. El ii primea pe toti cu dragoste si dadea dovada de un fin simt de discernamint pentru a le procura remediul care convenea suferintelor lor spirituale. La moartea Igumenului, calugarii il alesera in unanimitate pentru a-i succeda. Dar Sfintul constata la scurt timp ca aceasta sarcina il impiedica sa isi indeplineasca asa cum se cuvine datoria de pastor, de aceea demisiona si se dedica in exclusivitate rugaciunii si spovedaniei. El era parintele spiritual al Manastirilor din Longovarda, Sfintul Gheorghe si al Schimbarii la Fata; iar cind se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catir, isi ascundea fata cu un koukoulion[2], pentru a nu se lasa distras din rugaciunea sa neincetata.
In afara suferintelor voluntare ale ascezei, Sfintul Arsenie mai suferi si necazuri din partea unor notabili ai insulei si chiar din partea Mitropolitului, care il suspenda provizoriu din functiunile sale sacerdotale. El se bucura totusi, asemeni Sfintului Pavel [3], in aceste framintari si se ruga pentru vrajmasii sai. Suferi astfel din cauza tulburarilor si dezbinarilor survenite intre maicutele de la Manastirea Schimbarii la Fata, intr-atit incit, mustrarile sale raminind fara ecou, se hotari sa le lase in reavointa lor. Dar pe drum, el intilni pe Marele Mucenic Gheorghe care il implora sa mai suporte pacatele si patimile fiilor sai spirituali, asa cum Hristos suporta pacatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se intoarse in manastire. Pentru insula Paros el reprezenta cu adevarat prezenta lui Dumnezeu, punind capat secetei prin rugaciunea sa si ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor. Dupa ce a indeplinit astfel numeroase miracole, dintre care cel mai mare fu convertirea a numerosi pacatosi, el adormi in pace la 31 ianuarie 1877.
Cultul sau s-a dezvoltat spontan in rindul populatiei si fu recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului in 1967, datorita eforturilor Parintelui Filotei Zervakos[4], Igumen al Longovardei si demn succesor al Sfintilor Colivadelor.
[1] cf . notelor Sfintilor Macarie din Corint (17 aprilie) si Nicodim Aghioritul (14 iulie). De notat ca Atanasie din Paros, unul din principalii protagonisti ai partidului < Colivadelor > este preacinstit pe plan local la Paros.
Sursa : aici.
Tot în aceasta zi, invatatura despre calea cea stramta, care duce la viata vesnica, si cea larga, care duce la pierzare.
Nevoiti-va, fratilor, la calea cea stramta, care duce la viata vesnica si la Imparatia Cerului si care este calea necazurilor si a ostenelilor, calea credintei, a dragostei, a milosteniei, a ascultarii, a privegherii, a infranarii. Nu va imbatati, nici nu vorbiti de rau, nici nu invidiati nici nu mintiti, nici sa nu va sfaditi, nici sa nu va bateti, nici sa nu furati, nici sa nu va maniati, nici sa nu va iutiti, nici sa nu va mandriti, nici sa nu va trufiti, nici slava desarta sa nu doriti. Ci smerita si umilita inima sa aveti. Plangeti-va pacatele voastre, intristati-va si ingrijiti-va de mantuirea voastra. Mai mult decat tot omul, smeriti-va, sa nu judecati pe nimeni, ca mai rau decat toate este a judeca pe altii. Ca a zis Domnul : " Nu judecati, ca sa nu fiti judecati "[1]. Ca aceasta este mantuirea, adica, sa rabzi, fiind judecat, fiind ocarat, sa te smeresti si sa te socotesti, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, mai pacatos decat toti. Aceasta osteneala sta inaintea noastra si despre ea David a zis : " Smeritu-m-am si m-am mantuit. Intoarce-te, sufletul meu, la odihna ta, ca bine ti-a facut tie Domnul ".
In calea cea larga si Iata, care duce la pieire, este necredinta, nesupunerea, neascultarea, mandria, trufia, slava desarta, lenevia, betia, preasatiul, desfranarea invidia clevetirea, ura, cartirea, blestemul, pierzatoarea de suflet manie si osandirea aproapelui. Pacat peste pacat se adauga si faradelege peste faradelege dar din toate, mai au este a osandi si a judeca pe altii. Dar cand ne vor lauda pe noi oamenii si gandurile dracesti ne vor slavi, atunci sa ne gandim la pacatele noastre. Drept aceea, sa ne ocaram pe noi insine, ca sfanta smerenie sa petreaca in noi, si darul cel duhovnicesc sa ne acopere. Iar de ne vom slavi pe noi insine si ne vom inalta si de vom fi mandri, ascultand gandurile dracesti, apoi, Duhul Sfant se va departa de la noi si vom ramane fara nici o plata. Drept aceea, fratilor, cu toata ravna sa slujim lui Dumnezeu, in taina, Si Acela ne va rasplati noua, la aratare. Dumnezeului nostru, slava !
Sursa : proloagele din 18 august.
Tot în aceasta zi, invatatura a Sfantului Vasilie cel Mare.
Postul, privegherea si culcarea pe pamant si toate cele ce se savarsesc, in afara de legea Stapanului, le primeste Hristos, de vreme ce sunt invataturi ale barbatilor sfinti. Insa, nu osandeste pe cei ce, pentru neputinta, nu se ingrijesc de ele. In vreme ce, pentru ale Sale porunci, a zis, cu hotarare, ca va osandi pe cei ce le calca, pentru lenevire. Deci, eu voiesc sa se fereasca calugarii de invidie, de clevetire, de impodobire, de rasul cel fara randuiala, de legaturile cu oamenii, cele fara de masura, si de grairea desarta, de minciuni si de ocari, de juraminte si de inselaciuni si de iubirea de stapanire, de betie, de satiu, de a judeca, de a ura, de nesupunere si de celelalte. De cumpara cineva ceva, dator este sa faca cumpararea aceasta fara de minciuna si de juraminti. De sporeste intr-o slujba, sa faca aceasta fara ingamfare si desarta slava, sa se supuna la cei mai mari si sa-i iubeasca pe cei mici, sa nu se mahneasca de binele altuia, pentru ca aceasta este ura, nici sa primeasca a vorbi cuvinte spurcate. Nimanui sa nu-i vrea raul, nici sa insele pe cineva, nici sa defaime pe cineva, ca pe un patimas si lenes, ci pururea sa nadajduiasca in indreptarea tuturor. Nici sa se sarguiasca a rasplati celui ce i-a facut rau, ci cu neaducere aminte de mahnire, sa biruiasca rautatea celui ce l-a asuprit. Pe un pustnic ca acesta il primeste Dumnezeu, bun, credincios, intelept, bland, cinstind totdeauna folosul altora, mai mult decat sporirea sa, din a carui gura nu iese inselaciune.
Sursa : proloagele din 18 august.
Tot în aceasta zi, invatatura despre infranarea limbii.
Daca vreti sa traiti bine in viata aceasta, opriti-va gura de la desarta graire. Fericit este omul acela, care nu greseste cu limba sa. Pentru ca cel ce uraste vorba multa, imputineaza rautatea. Si cele bune se varsa, de la Domnul, prin gura cea tacuta. Omul intelept iubeste tacerea. Ca, tacand cinsteste pe Dumnezeu. Drept aceea, sa lepadati din gura voastra viclesugul si sa departati de la voi cuvintele cele nedrepte. Ca, raspunzand cu judecata, va veti rusina. Pentru ca cel ce-si pazeste limba, isi fereste de intristari sufletul sau. Pentru ca viata si moartea in puterea limbii stau. Ca aceasta ne invata pe noi Iacov, fratele Domnului, zicand : " Orice om sa fie grabnic la ascultare, zabavnic la vorbire. Daca nu greseste cineva prin cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa-si infraneze si trupul "[1]. Iar Domnul a zis : " Va spun ca, pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteala in ziua judecatii. Ca din cuvintele tale vei fi osandit "[2].
Sursa : proloagele din 18 august.
Tot în aceasta zi, invatatura despre pace si dragoste, care sunt mai bine decat toate.
Smeriti-va fratilor, si iubiti-va unul pe altul si Dumnezeul pacii si al dragostei va fi cu voi. Ca nu este nimic mai bun, decat pacea si dragostea. Ca, prin acestea, se strica razboiul si toata rautatea. Fiti unul fata de altul milostivi si buni, precum a zis Hristos : " Porunca dau voua, sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii "[3]. " Si, unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu "[4]. Si iarasi, a zis : " Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema "[5]. Si ce este mai fericit decat a fi impreuna cu Dumnezeu in imparatia aceasta a dragostei, la care suntem chemati, totdeauna, de Hristos ? Pentru aceea fratilor, sa nu faceti rautati, ca sa nu va despartiti de Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit pe noi si S-a dat pe Sine pentru noi, si ne-a rascumparat cu Sangele Sau. Parasiti-va de rautatile voastre si castigati dragostea in toate, care este legatura deplinatatii. Pentru ca dragostea acopera multime de pacate. Si madularele sufletesti, cele putrede le tamaduieste. Ca cel ce iubeste pe fratele sau, in lumina petrece. De vreme ce Dumnezeu este dragoste, iar frica nu este, in dragoste. Drept aceea, de voieste cineva sa se mantuiasca, fara de osteneala, dragoste sa aiba spre toti; si catre cei mici si catre cei mari. Dragostea nu face rau aproapelui. Si cei ce voiesc pacea, se vor desfata in dragoste. Mai bine este a manca paine uscata, cu dragoste, decat vitel gras, cu vrajba.
Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Sursa : proloagele din 18 august.
[3] Ioan 13, 34-35.
[4] Ioan XII, 26.
[5] Matei 5, 9.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei gloate de saraci, care a zdrobit idolii, si în foc s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Ermi, Serapion si Polien.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Iuliani (Iuliana), cea aproape de Strovil.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Leon, care a patimit lânga mare, aproape de Mira Lichiei.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor patru sihastri, care în pustiu cu pace s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea celor dintre sfinti parintilor nostri Patriarhii Constantinopolului: Ioan si Gheorghe.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosilor Parintilor nostril : Varnava, Sofronie si Hristofor, care s-au mântuit la anul patru sute doisprezece.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Ioan, staretul manastirii de la Rila, în Bulgaria.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu